Simt cum zilele devin o secunda, o goana trista ne urmareste spre necunoscut...
Si totusi, uneori timpul trece asa greu, o incetinire absurda ne impiedica sa fim acolo unde ne dorim.
lundi 5 octobre 2009
Inscription à :
Articles (Atom)
skip to main |
skip to sidebar
Din totdeauna am apreciat cadourile simple cu mare semnificatie...o carte, un ceai pe care sa-l pot servi asezata intr-un fotoliu comod, cand afara ploua sau de ce nu cand soarele incalzeste puternic...Cu toate acestea, e a doua oara cand primesc o carte...prima opera a fost Cel mai iubit dintre pamanteni (primita in liceu de la o persoana deosebita, doctor Vasile Goldis, plecat dintre noi, ca urmare a unei boli incurabile).
Ieri am primit de la J. a doua carte "L'attentat" (Yasmina Khadra). Este o opera care a castigat le "Grand Prix Pocket 2007". Este oferita pentru a o citi in serile cand fac altceva decat matematica...este drept ca aici, deocamdata numai asta as putea face, din pacate...s-au scurs pentru un timp timpurile in care stateam cu prietenii pana la ore tarzii din noapte...
Vernissage d'avril...
A trecut un an...si totusi pare a fi trecut mai mult...da si nu, ieri parea o eternitate, azi pare un inceput de drum, un drum spre a fi altfel, unul de descoperire, de purificare si punere in valoare a tot ceea ce fiecare fiinta are mai expresiv...chiar daca asta inseamna ani de munca, persoana viselor merita efort...
Cata diferenta intre '09 si '10...viata ramane plina de surprize, din nefericire, triste, dar o data ce simtim ca fiecare are un scop spre finalizarea noastra ca persoana, e bine...Viata e o scoala continuua, niciodata nu incetam sa invatam...
Vernissage-ul continua sa se creeze, fiecare zi e o piesa importanta din acest puzze-ul inceput intr-un aprilie.
04 aprilie 2010
Vernissage d'avril
Membres
Archives du blog
Pages
"Les larmes sont ce que nous avons de plus noble..."
Luna de februarie...
Ma trezesc...ochii mi se atintesc pe tavanul alb...fara sa clipesc ma vad in mijlocul acelei plaje inguste de la Salis. Murmurul si zumzetul prezent acum este inlocuit de cantecul unei pasari care strabate plaja, apoi se indreapta spre “Nord “parcurgand acest imens albastru de cer si mare confundat la orizont...
Soarele apune...ramane doar zbuciumul valurilor care se sparg pe nisipul fin in locul unde erau gravate nu foarte demult 3 litere simple...acum marea poarta pe ale sale valuri aceste litere care de fapt sunt 2...transportate spre adanc sau spre ocean...
Nisipul fin il simt sub talpi, las in urma pasi mici, ma indrept spre locul unde luna se va arata pe cer. Ajung acolo repede, Salis nu e departe de acest loc, e un colt unde intr-o luna de februarie vantul m-a cuprins si mi-a soptit la ureche cuvinte raspicate, profunde scoase din inima...au fost atat de puternice incat vocea i tremura...Acea adiere dulce...chiar si in acest ultim februarie...
Luna se ridica din nou, de aceasta data nu mai are o culoare orange-rosie, este simpla si alba...Ce a determinat ca aceasta luna sa se schimbe doar intr-o luna(aprox 30zile)?!! Acea adiere nu m a mintit...
Apoi ma indrept spre casa, seara invaluie tot, doar farul ale carui rotatii le urmaream in aceeasi seara ma scoate din acest trist gand cauzat de neaparitia lunii rosii...Privesc acest far...oare cate rotatii au trecut de la acel moment feeric ?? In final hotarasc sa plec descaltata spre acel coltisor unde ma simteam bine, unde ma retrageam seara cu drag...Acum este doar o camera cu obiecte pline de amintiri...Acolo 3 bile de Petanque care nu au cunoscut finetea solului de Antibes stau uitate sub un strat subtire de praf, acolo in acel colt...unde le-ai lasat...
Acest loc ramane la aceeasi adresa : 12, Avenue Gazan...marea si mirosul ei raman si ele la capatul strazii spre care alergam ca niste copii pentru a-i incerca temperatura, Asteptam asa mult vara, serile pe plaja acompaniate de cantecul unei chitare...noptile dormite sub stele...Ce ne puteam dori mai mult?
Doar luna nu mai exista...
26 aprilie 2009Din totdeauna am apreciat cadourile simple cu mare semnificatie...o carte, un ceai pe care sa-l pot servi asezata intr-un fotoliu comod, cand afara ploua sau de ce nu cand soarele incalzeste puternic...Cu toate acestea, e a doua oara cand primesc o carte...prima opera a fost Cel mai iubit dintre pamanteni (primita in liceu de la o persoana deosebita, doctor Vasile Goldis, plecat dintre noi, ca urmare a unei boli incurabile).
Ieri am primit de la J. a doua carte "L'attentat" (Yasmina Khadra). Este o opera care a castigat le "Grand Prix Pocket 2007". Este oferita pentru a o citi in serile cand fac altceva decat matematica...este drept ca aici, deocamdata numai asta as putea face, din pacate...s-au scurs pentru un timp timpurile in care stateam cu prietenii pana la ore tarzii din noapte...
Vernissage d'avril...
Fiecare suferinta ma indreapta spre arta...acum cativa ani desenam, de fiecare data imi oglindeam sufletul in desene in creion, desene de o abstractitate realizata intocmai pentru ca o parte din mine sa ramana ascunsa sub aceste urme de granit...
Fata unei fete cu ochi de pasare, acoperiti de un voal era imaginea unei foi alb-negru...e fantastic cum doar dupa ani pot descifra intr-adevar ce am vrut sa exprim in urma unei frustrari...e maturitatea sufletului, timpul care trece si ma determina sa gandesc mai rational, sa ma inteleg pe mine insami, mai presus de tot...mai presus de vantul unui noiembrie tarziu, mai presus de vantul pe ale carui aripi doua avioane pluteau legate de un simplu fir...aproape invisibil, dar asa de puternic, in aparenta insa...aparenta...o falsa credibilitate, o aparitie a uimitorului sentiment de speranta sau deznadejde...
Cand imi oglindeam sufletul a doua oara, intelegeam o alta deznadejde...era un desen reprezentand, dupa unii o casca de soldat, dupa altii o pasare din al carei cioc se adulmeca picaturi de sange...era de fapt prima rana a sufletului...acele picaturi adulmecate le mai simt si acum...intensitatea este insa diferita...
De data asta insa e diferit, azi dupa ani, mi-e greu ...nu e ca si alta data cand ma asezam cu o foaie in fata si incepeam sa desenez...nu stiu cu ce sa incep, ideile fug in cap, se bat intre ele, nu reusesc sa se puna de acord, nu reusesc sa imi sintetizez gandurile...cand inchid ochii, le vad precum o multime de stele, unele clipesc, altele cad...una cate una...la inceput erau o infinitate.... apoi o mie, apoi ...doua, acum nici una...cum poate oare infinitul sa devina zero...???!!!
Simt ca as putea culege aceste stele cazatoare, sunt idei pretioase, ar putea fi nu un desen, ci o galerie.... pentru moment este doar un vernissage care incepe intr-o luna de aprile...si nu se va sfarsi niciodata...
Visul trait intr-o tara araba...
In urma cu 2 ani stiam foarte putine despre islam.Vedeam aceasta lume araba ca pe una lasata uitarii...frica de a se asemana acestei lumi m-a determinat sa raman lung timp reticenta in fata unei culturi si religii care mereu a fost un mister pentru mine. Cunoscand persoane arabe, am realizat ca o legatura ciudata se poate crea intre mine si ele. Cand am inceput insa sa incerc tot ce este interzis si nou, adica sa imi depasesc limitele, am inceput sa ascult Coranul, sa traiesc intr-o tara araba...totul din proprie initiativa...
O data acceptata provocarea, traiesc acest ''mister de Tunisie''...e diferit ca atunci cand vii in vacanta aici...
E adevarat ca viata nu este foarte roz aici, dar ma intreb de unde acesti oameni atat de saracuti au in privire acea strapungere, acea intensitate cu care te invaluie intr-o adiere fermecatoare. Poti intalni si europeni cu astfel de priviri, dar foarte rar, aici insa toti au in privire un secret, o suferinta, care la primult contact iti da impresia ca poate citi tot despre tine...
Oare soarele care le coloreaza pielea sa le ofere si ochilor o tenta de profunzime si de mister? Cu siguranta exista o alta explicatie...
Pe langa acest mister, o zi traita in Tunisia te aduce de-a binelea cu picioarele pe pamant...stilul haotic, masinile care mereu claxoneaza, condusul ''à la tunisienne'', unde pentru a putea trece strada iti trebuie un adevarat curaj si tupeu...
A trecut un an...si totusi pare a fi trecut mai mult...da si nu, ieri parea o eternitate, azi pare un inceput de drum, un drum spre a fi altfel, unul de descoperire, de purificare si punere in valoare a tot ceea ce fiecare fiinta are mai expresiv...chiar daca asta inseamna ani de munca, persoana viselor merita efort...
Cata diferenta intre '09 si '10...viata ramane plina de surprize, din nefericire, triste, dar o data ce simtim ca fiecare are un scop spre finalizarea noastra ca persoana, e bine...Viata e o scoala continuua, niciodata nu incetam sa invatam...
Vernissage-ul continua sa se creeze, fiecare zi e o piesa importanta din acest puzze-ul inceput intr-un aprilie.
04 aprilie 2010